PRIMA DECLARAȚIE a torționarului Istrate, „unul din marii criminali” de la Gherla: „Nu i-am bătut pe deținuți la talpă cu ciocanul. Era un levier”

„Licitație” pentru interviu

La cinci luni de când Constantin Istrate a fost declarat „mort” de actuala sa soție, într-o discuție purtată cu echipa Gândul-IICCMER, deplasată, în februarie, la Peciu Nou, pentru a realiza un interviu cu torționarul de la Gherla, „Napoleon”, zis și „Zbirul Gherlei”, a acceptat, ieri, să-și arate fața și să vorbească televiziunilor – care așteptau încă de dimineață o reacție în fața casei în care locuiește, aflată la 25 de kilometri de Timișoara -, despre faptele sale, în încercarea de a se dezvinovăți.

Inițial, mult mai tânăra sa soție – cerberul torționarului – a încercat să pună presa la respect, pe „model Istrate”, ieșind din casă cu un topor în mână, și strigându-le reporterilor, peste gard, că „totul se plătește” și că va intra la Istrate „cine dă mai mult”. „Care oferiți mai mult, acolo dăm interviu… Absolut totul e pe bani în viață!”, a pretins femeia.

În cele din urmă, au avut câștig de cauză ProTV și DigiTV, televiziunile fiind primite la interviu chiar de Istrate, care a hotărât ca reporterii să fie lăsați să intre, trecând, astfel, peste dorința femeii de a organiza o „licitație” ad-hoc.

„În mare parte, declarațiile sunt înscenări”

Constantin Istrate a declarat pentru cele două televiziuni că, în mare parte, mărturiile supraviețuitorilor de la Gherla sunt exagerate. „Unele din ele sunt reale, altele, în cea mai mare parte sunt așa, înscenări…” a afirmat el pentru Digi. A mai povestit, între altele, și câteva episoade despre relația lui cu comandantul penitenciarului, precum și despre modul în care îi pedepsea pe deținuți.

„Eram foarte tânăr eu și s-a comentat treaba asta, comandantul de atunci era maiorul Goiciu Petrache, el se pregătea să mă lase pe mine în loc. Eram singurul ofițer cu școală militară, am făcut la Câmpina. Am primit de la București o tematică, care se dădea la toți ofițerii din țară pentru comandanți. Și temă. Maiorul … până atunci… când i-am făcut eu lucrarea, i-am făcut-o eu și i-am zis să o copieze pe a mea”, a povestit Istrate.

Totodată, acesta a negat că ar fi folosit ciocanul pentru a-i lovi la tălpi pe deținuți – așa cum este acuzat de Octavian Bjoza, fost deținut politic la Gherla -, și a susținut că a folosit „doar” un levier, întrucât erau interzise obiectele contondente.

„Dar nu cu ciocanul, nu am folosit ciocanul, ci am folosit un levier… Nu aveam ciomege, era interzis în pușcărie orice formă de contondent”, a spus torționarul râzând.

El a motivat că a fost nevoit să facă asta, pentru a da un exemplu, întrucât existase „o tentativă de evadare, deținuții preconizând să sară de pe acoperișul clădirii fabricii de mobilă, care funcționa pe lângă penitenciar”.

Despre cele scrise de Goma: „O încercare grosolană de a fi acuzat”

Referindu-se la descrierea făcută de Paul Goma în volumul său de memorialistică, intitulat „Gherla”, Istrate a declarat pentru ProTV că este total neadevărată: „Asta este o încercare grosolană de a fi acuzat… Nici n-am gândit așa ceva!”, a spus torționarul.

În cele din urmă, Istrate a respins, in corpore, acuzele ce i s-au adus. „Toate sunt neadevărate, nu doar exagerate; în primul rând, la Gherla, nu au murit oameni prin tortură. Dacă au murit oameni, au murit împușcați de glonț” a susținut el.

Acuzațiile lui Octav Bjoza: „Pentru mine, asta a lui Istrate, a fost cea mai cruntă bătaie”

„La Gherla avusese loc o așa-zisă revoltă a frontieriștilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uși de ziceai că le sparg. Și au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenție mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu știu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Și se-auzeau țipetele până în centrul orașului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Și se auzea vuietul ăla, cum urlau deținuții. Atunci au lansat zvonul în oraș că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, și de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o pușcă mitralieră din-aia cu două piciorușe și-a tras, a luat la secerat fațada închisorii și se zice că un om ar fi murit și încă vreo câțiva ar fi fost răniți de gloanțele trase de acest criminal, care au ricoșat din paturile metalice. Și din cauza asta erai luat în primire încă din capul locului, ca să știi că aici e Gherla. (…)

Iau cele două palme, și când intrăm pe scări să ne ducă la celulă, Istrate stătea pe balustrada de la etajul I și mă urmărea. Istrate era un tip țigănos, mic, pirpiriu, cu-o figură vicleană, de ticălos. În timp ce eu încă mai eram în Gherla era locotenent, da” l-au făcut locotenent major la începutul toamnei lui ”59, când am fost luat eu și dus în Balta Brăilei. Și spune: „Ia, tu și tu!” Pe 2 din cei cam 42 care eram în cele 12 paturi. Era iarna pă terminate, dar era încă frig și eram desculți, cu bocancii în mână, că n-aveai voie să ieși în bocanci, că erau cazoni și-aveau ori potcoave ori blachiuri și s-auzea poc, poc, poc, poc. De ce? Ziceau ei că zgâriem mozaicul și-i dat cu ceară. Aiurea, fals, erau instruiți să nu să știe din celula de-alături câți îs dincolo după numărul pașilor.

Și ne oprește și ne duce în camera ofițerului de serviciu. Ofițer de serviciu era gardianul Stan, din Mintiu Gherlii de loc. Și zice Istrate: „Bine, mă, păi voi vreți să mă băgați în pușcărie alături de voi? Păi voi n-aveți grijă de sănătatea voastră, mă? Păi, desculți, mă? De ce nu v-ați pus, mă, ciorapi? Voi vreți să vă-mbolnăviți, să muriți p-aici, mă? Să mă băgați pe mine în pușcărie lângă voi, mă?”. Zicea așa în bătaie de joc, că mureau pe capete săracii. „Ia stai să-ți dau eu ciorapi, mă, dacă n-ai!” Și ne-a așezat pe burtă, pe mozaicul încăperii, ne-a pus să ridicăm de la genunchi picioarele în sus cu tălpile apropiate și să stăm cu capul pe mâini. A luat ciocanul cu care bătea gratiile de la ferestre la predare și la primire, ca să vadă dacă cineva în timpul zilei sau nopții nu le-a tăiat să fugă. Da” cu ce să le tai? Și-ai noștri aveau atâta demnitate în ei încât nici dacă ne deschideau ușile nu fugeam. Spuneam că să vină să-și ceară iertare de la noi dacă vor să plecăm acasă… Așa eram de naivi, pe undeva. Ei, și cu ciocanul cu care bătea în gratii, care era un cilindru de stejar cu dimensiunile de 20 de centimetri lungime și un diametru de vreo 10, și o coadă lungă cam de 1.20 metri, făcută din carpen sau salcâm, lemn fibros care nu se rupe. S-a dat în spatele meu și a-nceput să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. Mi-a spus: „Scoate bocancii!” În gândul meu zic: „Aoleo, ce-o să mă doară acum”. La un moment dat, după ce-am scos un bocanc, zice: „Nu, unul lasă-l!” M-am gândit: „Bă, ăsta mai are un pic de suflet în el, probabil”. Și căutam când mă lovea să împing piciorul cu câțiva milimetrii, un pic mai sus ăla cu bocancul ca să preia el lovitura, dacă se putea.

Și îmi trage 25 de lovituri. Simțeam cum trupul se contractă și mi se părea că din contracția aceea parcă săream de la pardoseală câțiva centimetri, o palmă, că pentru o clipă, pentru o fracțiune de secundă, înving gravitația. Parcă simțeam cum sar, mă opresc, și iară cad. Lovea, se contractau mușchii, săream parcă. Și zice: „Ia uite Stane, banditul nu că nu țipă, da” nici nu icnește! Ia stai, bă, să-mi dau vestonul jos. Ia pune vestonul acolo în cuier să-i mai trag o porție”. După 50 de lovituri a trebuit să cheme din celulă pe cineva cu o pătură și m-a” târât în celulă. Când am ajuns, ăi care aveau vechime de ani de zile au întrebat imediat: „Te-o” lovit peste bocanc?” Eu fericit: „Da!” „Scoate-l repede! Rupeți-l! Distrugeți-l! Tăiați-l! Scoate-l repede că altminteri e groaznic, te strânge ca-ntr-o menghină și o să ai dureri cumplite!” Nu l-am mai putut scoate deja… Și durerile erau groaznice. Atunci cu o coadă de lingură ascuțită mi-au tăiat cusăturile bocancului și-au crăpat pielea, și așa, sacrificând bocancul, au reușit să mă salveze de-acele dureri extraordinare. (…) Eu am fost salvat de cei cu experiență. Și o lună de zile mă deplasam ținându-mă de marginea paturilor, și-n genunchi, și-n mâini, neputând să mai pun tălpile pe podele. Iacătă o bătaie care nu se poate uita. Am mai luat multe bătăi, și toți au luat. Vă rog să mă-nțelegeți, nu doar eu am luat, că nu am fost eu cel mai mare luptător anticomunist, nu eu am suferit cel mai mult de pe urma asta: toți am fost bătuți, diferă doar ca loc și ca timp. N-a scăpat nimeni nebătut. Dacă vă va zice unul că nu a luat bătaie cred că ori a uitat, și-i grav, ori exagerează pur și simplu treaba asta. Nimeni n-a scăpat de la măcar câțiva pumni, câteva palme, câteva picioare. Dar pentru mine asta a fost cea mai cruntă bătaie. Ei, așa a fost cu Istrate la Gherla”. Interviu Octav Bjoza, Brașov, „Experiențe carcerale vol. III”.

Paul Goma, victima torționarului Istrate

Părerea unanimă este că portretul exact al torționarului Istrate, la tinerețe, este cel „executat” de Paul Goma, în cartea sa, intitulată „Gherla”. Iată ce spune Goma:

„…Știam de la alții că Istrate e în stare să-ți dea cep burții cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus și, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-și înfășoare mațele pe degete și să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, scrie la pagina 196 a cărții sus-amintite.

Acest soi de rafinament pervers al terorii l-a manifestat Istrate, alături de grobianul său coleg, plutonier Șomlea, și în momentul în care i-au aplicat scriitorului ultima bătaie, înaintea liberării sale din penitenciar.

„Au început amândoi un parter: Șomlea cu bâta și cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam și nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. Și totuși… Cizmele bine umplute ale lui Șomlea, cizmele burdușite ale lui Șomlea mi-au devenit, cu timpul… ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învățasem picioarele lui Șomlea, după primul șut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete și rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiți, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Și lovea numai la articulații: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Șomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzișuri… Pe când pantofii domnului Istrate…” descrie Paul Goma supliciul, în aceeași carte, la paginile 205 și 206.